Prin vis vad omul din luna, clar, ca si cum am fi una si aceeasi persoana. Tese panze din suspinele oamenilor si coboara usor pe ele pana pe acoperis. Auzi? E sunetul mersului lui tiptil. Ni se uita la sufletul adormit si ne cauta in bagaje ca sa mai arunce din el. Cumva, mereu i-am simtit prezenta ca niste licurici invizibili ce ma invaluie pe nesimtite. Ma las cercetata de acesti ochi patrunzatori ca si cum asta ar fi ultimul lucru pe care pot sa-l fac inainte sa cedez lacrimilor. Trebuie sa fac ceva cu suvoiul acesta de ganduri ce ma poate ineca oricand in somn. Iar asta nu se poate intampla. Cel putin, nu inca. Sa mai treaca stele peste mine si ma voi transforma in pulbere ce va pluti spre cele patru zari din nou si din nou. Negru ca abanosul cu miros de frica. Albastru ca cerneala cu miros de vant. Picatele de culori cu aroma de sperante. Acum rosu, acum bleu, acum portocaliu ca o magie in formare. Si apoi liniste. Unde-mi umbli, suflete? De ce ma lasi sa te caut zi si noapte, nelasandu-ma sa dorm? Vino ca sa pot zbura in vis sa culeg florile cerului si sa-mi fac cununa. Tes neincetat ganduri de o sa ajung sa invelesc lumea intreaga. Ma mir cu de nu-mi obosesc mainile astea odata si odata. Dar nu-i nimic, sunt aici, aici voi fi mereu de vrei sa-mi dai binete intr-o buna zi. Cum spuneai ca te cheama?
